Lynyrd Skynyrd s-au numărat printre preferații mei din momentul în care am auzit de ei. Și nu am auzit foarte devreme, pentru că trupa aceasta a crescut în umbra unor nume uriașe, care luau ochii întregii lumi. Și pentru că azi sunt un om foarte simplu, care a fugit din oraș căutând undeva la munte bucurii mărunte și simple, m-am gândit că ar fi numai potrivit să ascultați și voi vreo trei-patru piese de-ale lor, cu încă ceva pe lângă.
…să renunţ şi la colţ, să las baltă şi paporniţa. Şi m-a bătut serios gândul ăsta, nu doar aşa, în joacă. Mi se părea firesc să renunţ la ele, fără alte explicaţii, fără justificări; doar sunt ale mele, eu am depus oarece efort să le pun pe linia de plutire, eu am pus acolo suflet şi pasiune. Numai că nu a fost să fie chiar atât de simplu cum părea la prima vedere. Iar dacă până ieri mi se părea normal, chiar indicat, să renunţ la ele, astăzi mi se pare la fel de firesc să merg mai departe cu amândouă. Motivele? Fix aceleaşi. Aşa că, indiferent că vă place sau nu, că vă deranjează sau nu, atât colţul, cât şi paporniţa, merg mai departe. Mai avem drumuri de bătut împreună, mai avem şi destulă muzică de ascultat, aşa că show-u’ îi musai să continue. Cu bune, cu mai puţin bune, cu ce a fi să vină.