Posts Tagged ‘progressive rock’

Elements pt. 1

sursa foto: aici

5 luni și 11 zile au trecut de la ultima întâlnire cu hard rock café, întâlnire în cadrul căreia am aruncat o privire peste albumul Intermission al trupei finlandeze Stratovarius. Și dacă am rămas la Intermission, azi ne vom opri la următorul album lansat de trupa formată în 1984 și botezată inițial Black Water (asta nu v-am zis-o, așa e?). În 2003 era lansat Elements, Pt. 1, album ce a ajuns pe al doilea loc în topul albumelor din Finlanda, piesa Eagleheart ajungând pe același loc în Finnish singles chart. Cam atât a fost partea de vorbărie, deși s-ar putea spune mult mai multe despre acest album destul de controversat, primit cu multă căldură de unii și cu multă răceală de alții; cei care vor dori să afle mai multe despre el cu siguranță vor ști unde să găsească ceea ce vor, iar noi trecem de acum la muzică, iar dintre cele 9 piese ale albumului am ales 5, adică A Drop in the Ocean, Elements, Papillon, Learning to Fly și Eagleheart.

sursa: youtube (user – ggonza43)

sursa: youtube (user – ggonza43)

sursa: youtube (user – ggonza43)

sursa: youtube (user – ggonza43)

sursa: youtube (user – StratovariusChannel)

 

Uriah+Heep

sursa foto: aici

Rămânem și astăzi în Marea Britanie, însă ne vom întoarce în timp până spre sfârșitul anilor ’60, când lua naștere trupa Uriah Heep. De fapt e impropriu spus că lua naștere, pentru că, înainte să se numească Uriah Heep, această trupă a activat aproape doi ani sub numele Spice. Alcătuită inițial din Mick Box, David Byron (Garrick), Alex Napier și Paul Newton, Uriah Heep a fost un nume de referință al rock-ului, în special al celui progresiv, în anii ’70, fiind considerată ca făcând parte din careul de ași al rock-ului, alături de Led Zeppelin, Black Sabbath și Deep Purple. Iar acum vom trece la muzică și vom asculta împreună 5 piese din anii de glorie ai trupei (zic asta pentru că, deși este încă activă, Uriah Heep din zilele noastre este doar o palidă umbră a formației din anii ’70). S-ar părea că nu mi-au ieșit tocmai 5 piese, dar nu cred că se va supăra nimeni că-s 7 în loc de 5.

sursa: youtube (user – Sinceube)

sursa: youtube (user – Libertine62)

sursa: youtube (user – Dr.Skendy)

sursa: youtube (user – pegazuswarrior)

sursa: youtube (user – ScreamDream3000)

sursa: youtube (user – whiteisti)

sursa: youtube (user – KubikLaga)

Ne apropiem de finalul serialului dedicat albumelor trupei britanice de rock progresiv Pink Floyd, astăzi urmând să aruncăm o privire destul de fugară asupra albumului „The Final Cut„, cel de-al doisprezecelea album de studio al trupei, lansat pe 21 martie 1983 în Marea Britanie şi câteva săptămâni mai târziu în Statele Unite. „The Final Cut” are un puternic mesaj anti-războinic, în elaborarea lui pornindu-se de la războiul dintre Marea Britanie şi Argentina din acea perioadă, a cărui miză o reprezentau insulele Falkland. Albumul a ajuns până pe primul loc în topul albumelor din Marea Britanie, însă în Statele Unite nu a reuşit să urce mai sus de locul 6. „The Final Cut” este ultimul album la a cărui realizare participă Roger Waters, compoziţiile de pe acesta aparţinându-i în totalitate; după lansarea albumului el părăsind trupa în urma divergenţelor pe care le-a avut cu David Gilmour. Din cele 12 piese incluse pe album am să vă invit să ascultaţi în cele ce urmează doar şase, piesele asupra cărora m-am oprit fiind „The Post War Dream„, „Your Possible Pasts„, „The Fletcher Memorial Home„, „The Final Cut„, „Not Now John” şi „Two Suns in the Sunset„.

sursa: youtube (user – Aqualung71)

sursa: youtube (user – KMRakaKAT)

sursa: youtube (user – KMRakaKAT)

sursa: youtube (user – KMRakaKAT)

sursa: youtube (user – KMRakaKAT)

sursa: youtube (user – KMRakaKAT)

vă invit să treceţi şi pe la teo negură, meşterul manole, luna pătrată, grupul „porcilor abjecţi”, marius bota, geanina, max peter