Posts Tagged ‘pestera Vadu Crisului’

V-am ameninţat de câteva zile că am să vă invit la o plimbare în „lumea de sub lume”, mai exact în peştera de la Vadu Crişului, undeva la aproximativ 60 de kilometri de Oradea şi 90 de kilometri de Cluj, pe unde m-au purtat paşii în ultima zi de septembrie, iar acum a venit momentul să îmi pun ameninţarea în practică. Vă invit, prin urmare, să mă însoţiţi pe acordurile muzicii lui Kitaro preţ de câteva minute în lumea de sub lume, să vă bucuraţi de frumuseţile pe care aceasta ni le oferă.

sursa: youtube (user – je 🙂 )

pe vremuri, un fost premier cu multe dioptrii în dotare ne povestea despre luminiţa de la capătul tunelului; nu ştiu dacă el o fi văzut-o sau nu, înclin să cred că a fost o iluzie datorată dioptriilor prea multe, însă eu unul chiar am văzut-o. asta s-a întîmplat ieri, cînd m-am luat de nebun să mă plimb pe coclauri şi prin peşteri, în care pînă la urmă nu am ajuns. pe la 11 şi jumătate am coborît eu voios nevoie-mare din tren în halta Peştera, foarte hotărît să vizitez peştera Vadu Crişului, de care mă despărţea un pod şi încă vreo două sute de metri. numai că socoteala mea nu s-a potrivit cu ce am întîlnit la faţa locului; concret, am dat peste o cabană pe care scria „ghid peşteră”, care cabană avea un grilaj zdravăn pe uşă şi un lacăt cît China. m-am dus pînă la peşteră, unde m-am izbit de o uşă metalică solidă, bine ferecată şi ea. cu buzele umflate, m-am luat să caut cascada, gîndindu-mă că măcar ea nu va fi în spatele unei uşi închise; şi nu era, doar că lipsa precipitaţiilor a făcut să găsesc doar un fir de apă destul de anemic în locul cascadei cu care eram obişnuit. am făcut cîteva poze şi m-am întors în haltă şi am stat…şi am stat. locul nu mi se mai părea chiar atât de pitoresc, dintr-o dată a început să mi se pară oarecum înfricoşător. halta era doar o coşmelie în care nu era nimeni, cu un acoperiş zdravăn, numai sănătos pentru vremi ploioase, dar nu era cazul. în faţă aveam munte, în spate Crişul şi iar munte, în stînga, la vreo sută de metri un tunel, iar în dreapta, la alte cîteva sute de metri, un alt tunel. singur, undeva în no man’s land, fără ţipenie de om prin preajmă şi fără să am habar cînd vine următorul tren; adică ştiam eu ceva, dar ştiam al naibii de prost. după vreo oră bună de stat acolo, din tunelul din stînga apare un bătrînel; venea încet, ajutîndu-se de un băţ, pe pietrişul de lîngă calea ferată. ajunge în dreptul meu, îl întreb la ce oră e următorul tren spre Cluj şi îmi spune că ar fi pe la patru şi jumătate, dacă nu s-a schimbat; asta în condiţiile în care nu era nici măcar ora 13. îmi zice apoi că se poate merge pe lîngă linia ferată pînă la Şuncuiuş, că doar şi el într-acolo merge, şi nu face mai mult de trei sferturi de oră. îl mai întreb şi dacă pot să ocolesc tunelul, îmi zice că se poate şi asta, dar că ocolesc mult, îmi înşiră nişte denumiri de locuri de care nu am auzit de cînd mă ştiu, aşa că elimin din calcul varianta cu ocolitul tunelului. după ce îi mulţumesc, o iau voiniceşte la drum şi la nici 10 minute dau nas în nas cu tunelul, o gură întunecată, din care nu răzbătea nici un firicel cît de amărît de lumină. mă mai gîndesc cîteva clipe dacă chiar vreau să trec prin el, după care intru, sperînd să nu mă întîlnesc cu vreun tren. după vreo 100 de metri mă trezesc în beznă completă, gura prin care intrasem nu se mai vede, pentru că tunelul nu e drept, are forma unui arc de cerc; apoi, după încă vreo sută de metri, zăresc în faţă o lumină timidă, care devine tot mai puternică pe măsură ce mă apropii. şi mă gîndesc că poate nu ar fi fost rău să îl am alături pe Victor Ciorbea, să îi arăt şi lui luminiţa de la capătul tunelului; una reală, nu una fantasmagorică, cu care ne îmbrobodesc de zeci de ani politrucii noştrii mai mult sau mai puţin dragi.

faceţi o plimbare şi pe la ei, că nu daţi de nici un tunel, deci nu-i nici un pericol: dana, meşterul manole, rokssana, ioan usca, peter, cristi, vacitim, dictatura justiţiei, pisicaru, psi, zinnaida, mirela, vultureşti