seara ultimului „Bună seara, prieteni!”

A fost odată Iris…pentru mine cel puţin, a fost Iris, pentru că, indiferent care le va fi, începând de azi, solistul sau drumul ce-l vor urma, nu va mai fi acelaşi lucru. După 32 de ani în care au cântat împreună, Iris şi Cristi Minculescu îmi păreau una, nu puteam să mă gândesc la unul fără a mă gândi automat la celălalt. Şi totuşi, începând de aseară, de după ultimul lor concert împreună, concert încheiat pe la 11 seara, cele două nume s-au despărţit. Nu mă interesează care e povestea din spatele acestei despărţiri, nu mă interesează motivele ei reale, pentru că sunt convins că ceea ce s-a speculat în ultimele zile prin presă sunt nişte bazaconii. Ceea ce mă interesează şi mă doare este că, începând de ieri, de pe la ora 23, Iris nu mai este; pentru mine povestea lor s-a încheiat aseară, în momentul când au ieşit de pe scenă şi au plecat; ar fi fost frumos dacă ar fi ştiut să fie Iris Aeterna, însă, în loc de asta, s-au transformat, aşa cum spune şi Loredana (care a venit undeva în mijlocul lui no man’s land, singură din Baia Mare, pentru acest ultim concert Iris) într-un vis pierdut…

Sunt lucruri despre care, orice ai spune, nu poţi spune destul, pentru că nu vei putea transpune în cuvinte trăirile din acele momente, cuvintele te trădează, sunt parcă prea puţine. A fost ultimul concert; televiziunile şi ziarele spun că au fost vreo 3 mii de oameni la concert, eu zic că au fost undeva pe la 5 mii, pentru că incinta castelului Bannfy din Bonţida era plină ochi. A fost multă lume, au fost foarte mulţi tineri, dar au fost şi alţii mai puţin tineri, oameni pe care muzica celor de la Iris i-a însoţit zeci de ani; au fost şi copii de 3-4 ani aduşi de părinţii lor la concert, copii care probabil nu înţelegeau mai nimic din ce se întâmplă. Maşini din toate colţurile ţării, din Gorj, Sibiu, Neamţ, Bucureşti, Hunedoara, Maramureş, Timiş, chiar şi din Republica Moldova. A fost un concert ciudat, oarecum atipic, oarecum tensionat, concert din care au lipsit „Floare de Iris” şi „De vei pleca”; am avut o senzaţie stranie, era ca şi cum m-aş fi aflat la o înmormântare, doar că cel care urma să fie îngropat era cât se poate de viu. S-a cântat cum, cel puţin comparativ cu concertele Iris la care am mai fost eu, nu s-a mai cântat niciodată. S-a dansat, s-a aplaudat, s-a strigat „Nu pleca, Cristi!”, „Cristi, te iubim!”. Şi au mai fost multe, foarte multe lacrimi la acest ultim concert…

sursa: youtube (user – 2886Carolina)

sursa: youtube (user – iriseterna)

sursa: youtube (user – nicolaetanasescu)

alt loc, alt timp

sursa: http://media.lonelyplanet.com

De multă vreme mă bate gândul să scriu ceva cu titlul de mai sus, de acum cred că sunt mai bine de cinci luni de când a încolţit ideea, însă de fiecare dată am amânat pe o altă zi şi pe o altă zi, până când m-am trezit că a trecut aproape jumătate de an. Mi s-a întâmplat nu o dată să simt că nu aparţin acestui timp şi acestui loc şi probabil nu sunt singurul căruia i s-a întâmplat asta; forfota nebună a vremurilor pe care le trăim nu se potriveşte nicicum cu mine, dorinţa nebună a unora de a aduna cât mai mult şi cât mai multe nimicuri mi se pare aberantă, transformarea oricărui lucru, până şi a sentimentelor, în nişte banale şi insipide formule sau ecuaţii îmi pare absurdă. Ceva s-a schimbat totuşi în aceste cinci luni şi ceva, parcă am ajuns să nu îmi doresc să mă „mut” într-un alt timp, parcă totuşi îmi pare bine că trăiesc în prezentul acesta nebun; asta pentru că între timp inima mea s-a umplut de ea, o ea cum nici nu ştiu dacă am visat vreodată că voi întâlni, o ea care mi-a umplut visele şi sufletul aşa cum nu a mai ştiut nimeni.

Iar dacă timpul l-aş lăsa la locul lui şi nu aş mai vrea să călătoresc prin alte secole, locul cu siguranţă că mi-aş dori să îl schimb. Asta nu înseamnă că voi pune degetul pe hartă şi voi spune „uite, fix aici mi-ar plăcea să trăiesc”. Locul în care mi-aş dori să trăiesc este mai degrabă un loc dintr-un vis, o utopie; un loc în care să nu existe ură şi suferinţă, un loc în care să nu existe invidie şi durere, un loc în care să nu fie răutate şi lacrimi, un loc în care „binefacerile” civilizaţiei să nu fi ajuns, un loc fără minciună şi făţărnicie, un loc fără…alţi oameni. Doar ea şi eu, undeva pe o insuliţă pierdută într-un ocean nesfârşit, doar ea şi eu, şi o mare de iubire.

tentativă de clip producţie proprie, aşa că e inutil să menţionez sursa.