Mi se pare destul de greu de crezut că au trecut deja 5 ani de când bântui pe wordpress, și totuși lucrurile exact așa stau. A fost la început o paporniță, care nu a rezistat decât vreo 3 luni, iar ea a fost urmată de colțul cu muzică și de o altă paporniță. Nu știu dacă aici în colț ați dat peste ceea ce v-ați fi dorit să găsiți, nici nu sunt cel mai în măsură să spun că ați putut găsi muzică de calitate, dar sper ca popasurile voastre pe aici să vă fi rupt de realitatea înconjurătoare, care nu e neapărat de vis, și să vă fi adus în suflete măcar o fărâmă de frumos.
Colțul va merge mai departe, chiar dacă acest an este probabil cel mai sărac în muzică pe care l-a avut de când e el. Dar chiar dacă muzica va veni pe aici mult mai rar decât în anii precedenți, sper să vă bucurați de ceea ce veți găsi.
Am avut o scurtă pauză, se va întâmpla să mai fie și pe viitor pauze de acest soi, pentru că zilele nu au decât 24 de ore, dar până una-alta să reînnod povestea de acolo de unde am lăsat-o. Îi avem în această dimineață pe Sonata Arctica, iar piesa pe care o vom asculta cu trupa finlandeză, Draw Me, este ultima de pe cel de-al treilea album al trupei (Winterheart’s Guild – 2003).
De câteva zile am început să mă uit pe statisticile blogului, un sport pe care nu îl mai practic de vreo doi ani, pentru că nu mă interesează în mod deosebit. Nu mă uit nici cu un interes deosebit, nici cu îngrijorare, nici nu mă apuc să fac comparații cu alte bloguri, pentru că nu am cum să compar mere cu prune. Știam de la început că nu am cum să mă pun cu cei care abordează subiecte de pe scena politică, acolo întotdeauna apar tabere pro și contra, se ivesc de nicăieri lătrăii de serviciu; cu cei care organizează tot felul de concursuri nici nu îmi trecea prin cap că aș putea concura vreodată; știam la fel de bine că nu mă pot lua la trântă nici cu cei care intră în sfera can-can-ului sau sexului; nici nu mă pot lua la trântă și nici nu vreau. Drept urmare, nu mă interesează ce se întâmplă în curțile altora, până la urmă nu e deloc problema mea; problema mea e strict ce se întâmplă în curtea mea și să găsesc răspunsul la o întrebare care mă tot înghiontește în ultimele zile: are vreun rost să duc blogul ăsta mai departe, au ba?
Dacă lucrurile nu stau foarte bine când e vorba de statistici, probabil principala vină îmi aparține, pentru că nu am înțeles să fac acest blog pe principiul „dă-mi să-ți dau”, atât de răspândit în blogosferă și atât de păgubos până la urmă. Citesc alte bloguri în măsura în care am timp, comentez extrem de rar în deplasare, iar atunci când o fac nu aștept ca cel la al cărui articol am comentat să îmi întoarcă „favoarea”. Poate că dacă timpul mi-ar permite să citesc mai multe, aș comenta mai des pe alte bloguri; sau poate nu, pentru că mă încăpățânez să nu devin unul dintre cei mulți care spun nimic pe zeci sau sute de bloguri.
Rostul colțului ăstuia era să aducă o fărâmă de frumos, să fie un loc în care să te poți relaxa preț de câteva minute, să uiți de ce e în jur, să te desprinzi de gândurile cotidiene. Cel puțin așa l-am gândit eu, pentru că nu știu dacă m-am priceput să îl fac astfel. În momentul de față nu știu dacă îl voi duce mai departe sau voi pune punct; o vreme voi merge cu el pe „avarie”, până voi putea lua o decizie. Asta înseamnă că în următoarea perioadă veți găsi aici doar topurile, care vor veni marți și vineri. Drept să spun, nu prea înțeleg nici eu care e rostul postării ăsteia, ori poate nici nu are vreun rost, sunt doar câteva lucruri pe care mi-a venit să le zic. Și pentru că mâine era ziua în care erau balade la radio, un alt capitol încheiat foarte recent (din cauze de natură tehnică), voi încheia fix cu un braț de balade.
Colţu' cu muzică 