Porţiunea marcată cu culoare mai închisă este cea pe care am apucat să o străbat
Cei care treceţi pe aici sau mai aruncaţi câte o privire în paporniţă ştiţi că am lipsit câteva zile în cursul săptămânii trecute. Şi am lipsit pentru că intenţionam să fac traseul Huedin – Beliş – Fântânele – Mărişel – lacul Tarniţa – Someşul Rece – Cluj Napoca pe jos, de capul meu, cu rucsacul în spate şi cu cortul pe post de adăpost pe timp de noapte. Poate pentru altcineva această călătorie, încheiată mult mai devreme decât am prevăzut, ar intra în categoria eşecuri. Începută sub auspicii promiţătoare, într-o dimineaţă însorită de marţi, s-a încheiat trei zile mai târziu, sub un cer împovărat de nori grei, aducători de ploaie, nori ce m-au însoţit în toate cele trei zile. Mai în glumă, mai în serios, am zis că am fost plecat acolo pentru a face inventarul norilor şi al ploilor. Chiar şi aşa, în pofida norilor, a tunetelor şi a ploilor care m-au însoţit mereu, această scurtă călătorie a avut şi părţile ei bune şi frumoase. A avut în primul rând locurile, pe care, între răsăritul soarelui şi prima din multele ploi ale unei zile, am reuşit să le văd într-o oarecare măsură; locuri de o frumuseţe ireală parcă, peisaje care te lasă fără cuvinte şi îţi 
taie respiraţia. Pe lângă asta au mai fost şi oamenii. Oameni obişnuiţi, fără prea multă şcoală, cu palmele mâinilor pline de bătături de la munca de zi cu zi. Oameni care te salută pe drum, chiar dacă nu te cunosc, oameni care se oferă să te ducă în locuri cu privelişte deosebită sau care, pe o ploaie cu spume, opresc maşina lângă tine şi îţi spun pe un ton imperativ „Urcă!”. O lume aparte, desprinsă parcă dintr-o altă lume; o lume în care natura se manifestă mai brutal parcă, dar ale cărei frumuseţi compensează din plin această duritate; o lume cu oameni ale căror chipuri sunt cioplite parcă în piatră, oameni care zâmbesc rar şi vorbesc puţin, dar cărora li se pare la fel de firesc ca mersul pe jos să îl ajute pe cel care are nevoie de o mână de ajutor.
„Un eşec” ar spune poate mulţi. Pentru mine această scurtă incursiune în inima Apusenilor a fost însă cu totul altceva. Este foarte adevărat, mi-aş fi dorit să ajung la „linia de sosire” pe care mi-am trasat-o, dar dacă de această dată nu a fost să fie, va fi data viitoare; şi dacă nu va fi nici data viitoare, atunci va fi la următoarea încercare. Chiar dacă vremea nu a fost de partea mea, mi-am primit răsplata înzecit în acele doar trei zile din alte părţi. Iar într-o dimineaţă de vineri, când plecam dintr-un Beliş desprins parcă din filmele lui Hitchcock, mi-am promis că peste o vreme, nu foarte multă, voi reveni în acele locuri. Iar atunci când voi reveni, voi sta ceva mai mult, iar dacă vremea nu îmi va fi din nou potrivnică voi şi umbla mai mult şi voi duce până la capăt drumul care în acest iulie mi s-a împotmolit între nori.
Acum ar fi vremea să spun câteva vorbe şi despre campania organizată de Heineken, campanie intitulată „Călători legendari din social media”, o campanie unică prin premiul pus la bătaie, premiu care dă un farmec deosebit acesteia. Premiul constă într-o călătorie legendară şi un SPACE TRAINING. Ştiu, sună foarte tentant, şi vă invit pe cei ce vă ştiţi dornici de aventură să vă înscrieţi. Detalii complete despre campanie găsiţi la Răzvan. Şi dacă tot am pomenit de Heineken, v-o prezint şi pe blonda transpirată ce mi-a ţinut companie în prima seară, după a doua ploaie zdravănă a zilei 🙂 .
Iar acum vine partea mai delicată pentru mine, cea în care am să vă rog pe cei care credeţi că postarea de faţă merită un like şi un share să procedaţi în consecinţă. Nu de alta, dar ea este înscrisă într-un concurs, iar acolo aceste detalii contează.
Colţu' cu muzică 