Primit-am azi un e-mail din partea organizatorilor, mail în care eram anunţat că s-a încheiat concursul „Călători legendari din social media” organizat de Heineken. Drept să spun, fiind un concurs în care s-au punctat şi like-urile şi share-urile de pe facebook, nu mă aşteptam să câştig. Şi nici nu am câştigat. Câştigătorul concursului a fost Dragoş Şchiopu. Recunosc, mi-ar fi plăcut să câştig eu originalul premiu ce a fost pus la bătaie de Heineken, dar tura asta nu a fost să fie. Şi dacă nu a fost să fie, nu ştiu dacă ar trebui să mă supăr ca ciobanul pe sat, să tun şi fulger în dreapta şi în stânga. Ştiu însă că nu mă supăr, pentru că nu am absolut nici un motiv să o fac, şi îl felicit pe Dragoş (inclusiv pentru textul cu care s-a înscris în concurs, care mie chiar mi-a plăcut) şi îi doresc să se bucure la maximum de experienţa de care va avea parte. Pentru mine această campanie (sau acest concurs, cum vreţi voi să îi spuneţi) a fost o experienţă interesantă şi inedită în acelaşi timp, pentru că a fost şi primul concurs la care am participat, nefiind un mare fan al lor. Nu am pierdut absolut nimic, ba dimpotrivă am învăţat câte ceva din această experienţă, iar cel care a câştigat zic eu că a câştigat pe merit. Şi dacă nu a fost să fiu un călător legendar, eu oricum îmi voi continua drumurile, aşa ne-legendare cum sunt ele, că doar călătorului îi şade bine cu drumul, iar eu prin definiţie sunt un prizonier al lui.
Porţiunea marcată cu culoare mai închisă este cea pe care am apucat să o străbat
Cei care treceţi pe aici sau mai aruncaţi câte o privire în paporniţă ştiţi că am lipsit câteva zile în cursul săptămânii trecute. Şi am lipsit pentru că intenţionam să fac traseul Huedin – Beliş – Fântânele – Mărişel – lacul Tarniţa – Someşul Rece – Cluj Napoca pe jos, de capul meu, cu rucsacul în spate şi cu cortul pe post de adăpost pe timp de noapte. Poate pentru altcineva această călătorie, încheiată mult mai devreme decât am prevăzut, ar intra în categoria eşecuri. Începută sub auspicii promiţătoare, într-o dimineaţă însorită de marţi, s-a încheiat trei zile mai târziu, sub un cer împovărat de nori grei, aducători de ploaie, nori ce m-au însoţit în toate cele trei zile. Mai în glumă, mai în serios, am zis că am fost plecat acolo pentru a face inventarul norilor şi al ploilor. Chiar şi aşa, în pofida norilor, a tunetelor şi a ploilor care m-au însoţit mereu, această scurtă călătorie a avut şi părţile ei bune şi frumoase. A avut în primul rând locurile, pe care, între răsăritul soarelui şi prima din multele ploi ale unei zile, am reuşit să le văd într-o oarecare măsură; locuri de o frumuseţe ireală parcă, peisaje care te lasă fără cuvinte şi îţi taie respiraţia. Pe lângă asta au mai fost şi oamenii. Oameni obişnuiţi, fără prea multă şcoală, cu palmele mâinilor pline de bătături de la munca de zi cu zi. Oameni care te salută pe drum, chiar dacă nu te cunosc, oameni care se oferă să te ducă în locuri cu privelişte deosebită sau care, pe o ploaie cu spume, opresc maşina lângă tine şi îţi spun pe un ton imperativ „Urcă!”. O lume aparte, desprinsă parcă dintr-o altă lume; o lume în care natura se manifestă mai brutal parcă, dar ale cărei frumuseţi compensează din plin această duritate; o lume cu oameni ale căror chipuri sunt cioplite parcă în piatră, oameni care zâmbesc rar şi vorbesc puţin, dar cărora li se pare la fel de firesc ca mersul pe jos să îl ajute pe cel care are nevoie de o mână de ajutor.
„Un eşec” ar spune poate mulţi. Pentru mine această scurtă incursiune în inima Apusenilor a fost însă cu totul altceva. Este foarte adevărat, mi-aş fi dorit să ajung la „linia de sosire” pe care mi-am trasat-o, dar dacă de această dată nu a fost să fie, va fi data viitoare; şi dacă nu va fi nici data viitoare, atunci va fi la următoarea încercare. Chiar dacă vremea nu a fost de partea mea, mi-am primit răsplata înzecit în acele doar trei zile din alte părţi. Iar într-o dimineaţă de vineri, când plecam dintr-un Beliş desprins parcă din filmele lui Hitchcock, mi-am promis că peste o vreme, nu foarte multă, voi reveni în acele locuri. Iar atunci când voi reveni, voi sta ceva mai mult, iar dacă vremea nu îmi va fi din nou potrivnică voi şi umbla mai mult şi voi duce până la capăt drumul care în acest iulie mi s-a împotmolit între nori.
Acum ar fi vremea să spun câteva vorbe şi despre campania organizată de Heineken, campanie intitulată „Călători legendari din social media”, o campanie unică prin premiul pus la bătaie, premiu care dă un farmec deosebit acesteia. Premiul constă într-o călătorie legendară şi un SPACE TRAINING. Ştiu, sună foarte tentant, şi vă invit pe cei ce vă ştiţi dornici de aventură să vă înscrieţi. Detalii complete despre campanie găsiţi la Răzvan. Şi dacă tot am pomenit de Heineken, v-o prezint şi pe blonda transpirată ce mi-a ţinut companie în prima seară, după a doua ploaie zdravănă a zilei 🙂 .
Iar acum vine partea mai delicată pentru mine, cea în care am să vă rog pe cei care credeţi că postarea de faţă merită un like şi un share să procedaţi în consecinţă. Nu de alta, dar ea este înscrisă într-un concurs, iar acolo aceste detalii contează.
Trăim într-un secol în care viteza pare să fie un lucru esenţial. Muncim în viteză, pentru că cineva e cu ochii pe noi şi cu ajutorul unor indicatori aberanţi calculează cât suntem de eficienţi, mâncăm în viteză, optând de cele mai multe ori pentru semipreparate mai mult sau mai puţin sănătoase sau pentru junk food, scriem celor dragi pe e-mail, pentru că acesta ne oferă tocmai atributul vitezei. Parcă totul, până şi vacanţele noastre, se derulează pe fast forward, totul e dinainte plănuit, ştim exact care sunt locurile pe care vrem să le vedem, ne deplasăm cu mijloace de transport cât mai rapide, „punctăm” locurile de văzut pe care ni le-am trecut în listă, iar la final, dacă ar fi să tragem o linie, am ajunge la concluzia că nu am văzut mai nimic. Poate va părea demodat ce voi zice mai jos, dar frumuseţea unui loc ţi se arată atunci când străbaţi cu pasul acel loc, atunci când ai timp să asculţi poveştile oamenilor sau când îţi acorzi răgaz pentru un ocol. Ştiu că locurile cât mai exotice ne atrag, cu cât distanţa faţă de locul în care ne petrecem vacanţa este mai mare, cu atât acel loc exercită asupra noastră o atracţie mai mare. Şi mai ştiu că prin alte părţi infrastructura este mult mai bine pusă la punct, iar condiţiile din hoteluri sunt mult mai bune decât cele peste care dai în multe din hotelurile sau pensiunile de la noi. Ştim tot mai multe despre Grecia, Turcia, Germania, Austria, Dubai sau alte destinaţii, însă ştim tot mai puţine despre locurile frumoase de la noi, şi avem chiar destule. Nu ştiu câţi dintre voi au auzit de Moldova-Suliţa şi de herghelia de la Lucina, de Lacul Albastru, ascuns într-o pădure de lângă Baia Sprie, câţi aţi fost pe Valea Iserului, tot în Maramureş, ori la cascada Vălul Miresei din Apuseni. Nu ştiu câţi dintre voi au intrat în casele locuitorilor din Leordina, au stat la masă cu localnicii, şi-au oferit răgazul de a descoperi sufletul frumos al unor oameni simpli din Maramureş. Iar locuri de o frumuseţe aparte avem foarte multe, nu doar o mână, iar oameni deosebiţi, de la care am avea ce învăţa, sunt peste tot. Totul este să ne facem timp şi pentru ele, să ne facem timp pentru a ne bucura de frumuseţea ce nu încape în cuvinte a unor locuri la care poate că nu e foarte uşor de ajuns, să ne facem timp să ascultăm şi poveştile oamenilor simpli. Captivaţi de frumuseţea altor meleaguri, nu mai avem timp să ne bucurăm de frumosul de lângă noi, fie că e vorba de locuri, fie că e vorba de oameni. Poate că acum, după ce am fost prin Praga şi i-am bătut străduţele la pas, după ce am fost prin Paris, Rennes, insula Jersey sau Zurich, e vremea pentru mine să mă apuc să redescopăr frumuseţea locurilor de lângă mine. Asta înseamnă că în viitor voi umbla destul de mult, că îmi voi petrece destul timp pe drumuri prăfuite de ţară, prin văi înguste, prin păduri aproape neumblate. Pentru că vreau să descopăr/redescopăr frumuseţea unor locuri ce nu se regăsesc în pliantele turistice, locuri despre care ştim prea puţine şi pe care le ignorăm. Şi mai vreau să le arăt şi altora frumuseţea acestor locuri, poate-poate voi convinge vreo 2-3 să renunţe la concediile planificate prin te miri ce insule exotice şi să opteze pentru o vacanţă pe malul unui lac în Apuseni sau cu cortul în spate prin Retezat, pe la Cheile Nerei sau prin alte locuri de un pitoresc pentru care e greu să găseşti vorbele potrivite.
click pentru mărire
Poate că nu-s un călător legendar, deşi m-am înscris în campania „Călători legendari din social media” (informaţii legate despre această campanie găsiţi în imaginea alăturată – în această campanie te poţi înscrie şi tu, iar premiul original pus la bătaie de cei de la Heineken cred că e în măsură să atragă cât mai mulţi doritori), poate nu-s decât un călător simplu, banal, îndrăgostit de aceste meleaguri, care vrea să aducă în faţa voastră în viitor câteva imagini şi câteva rânduri din peregrinările sale. Poate că, deşi sunt un lup singuratic prin definiţie, mi-ar plăcea să fac echipă cu chinezu, pe care nu mă voi apuca să îl periez, că nu îmi stă în obicei. Poate nu îmi va ieşi nici una dintre acestea, cum nu mi-a ieşit nici călătoria pe care mi-o propusesem pentru săptămâna care a trecut, călătorie ce însemna parcurgerea distanţei de aproximativ 100 de kilometri dintre Huedin şi Cluj Napoca pe jos (prin Beliş, Mărişel), cu rucsacul şi cortul în spinare şi care s-a înecat după vreo 3 zile ploioase undeva la Beliş. Oricum, important nu este neapărat să câştigi, în primul rând e important să îţi iei inima în dinţi şi să participi. Iar la planurile pe care mi le făcusem pentru săptămâna trecută oricum nu am de gând să renunţ, iar peste o lună sau poate peste un an o voi lua de la capăt. Şi pentru că tot e un colţ cu muzică aici, voi încheia postarea cu Bob Dylan şi piesa sa Thunder On The Mountain, că tot am avut parte de fulgere şi trăznete la greu săptămâna trecută.
Primit-am azi un e-mail din partea organizatorilor, mail în care eram anunţat că s-a încheiat concursul „Călători legendari din social media” organizat de Heineken. Drept să spun, fiind un concurs în care s-au punctat şi like-urile şi share-urile de pe facebook, nu mă aşteptam să câştig. Şi nici nu am câştigat. Câştigătorul concursului a fost Dragoş Şchiopu. Recunosc, mi-ar fi plăcut să câştig eu originalul premiu ce a fost pus la bătaie de Heineken, dar tura asta nu a fost să fie. Şi dacă nu a fost să fie, nu ştiu dacă ar trebui să mă supăr ca ciobanul pe sat, să tun şi fulger în dreapta şi în stânga. Ştiu însă că nu mă supăr, pentru că nu am absolut nici un motiv să o fac, şi îl felicit pe Dragoş (inclusiv pentru textul cu care s-a înscris în concurs, care mie chiar mi-a plăcut) şi îi doresc să se bucure la maximum de experienţa de care va avea parte. Pentru mine această campanie (sau acest concurs, cum vreţi voi să îi spuneţi) a fost o experienţă interesantă şi inedită în acelaşi timp, pentru că a fost şi primul concurs la care am participat, nefiind un mare fan al lor. Nu am pierdut absolut nimic, ba dimpotrivă am învăţat câte ceva din această experienţă, iar cel care a câştigat zic eu că a câştigat pe merit. Şi dacă nu a fost să fiu un călător legendar, eu oricum îmi voi continua drumurile, aşa ne-legendare cum sunt ele, că doar călătorului îi şade bine cu drumul, iar eu prin definiţie sunt un prizonier al lui.
Colţu' cu muzică 